cartea-neagra-2907965_big„Cartea neagră” a lui Orhan Pamuk oferă curiosului şansa de a răsfoi o carte în care personajul principal este chiar el. Lectorul încearcă, în timp ce urmăreşte paginile unui autor, să intre în mintea lui, să-l cunoască si apoi chiar să i se substituie. Dar asta e la nivelul doi al interpretarilor, la primul nivel – poate si cel mai important – scriitorul turc oferă o operă completă: o poveste de dragoste, acţiune a la Sherlock Holmes,  mister, descrieri desăvârşite, accesul într-o lume nu foarte bine cunoscută europenilor, dialoguri cu adevărat umane şi personaje credibile.

În mare, „Cartea neagră” este singura scriere pe care am savurat-o cu o plăcere completă în 2013 şi am strigat uneori în gând „fabulos” (ok, poate ar trebui sa trec aici si „Green Mile” al lui Stephen King). Şi dacă ar fi singura carte dintr-o bibliotecă, acele rafturi nu ar fi niciodată goale cu „Cartea neagră” a lui Pamuk.

Iată pe scurt argumentele mele pentru a convinge pe cineva sa descopere povestile lui Pamuk din această operă. „Fiecare poveşte este o poveşte fiindcă nu are pereche.”, spune chiar autorul. Dar să pornim pe drumul argumentelor.

Lipsa autenticităţii

Cam aceasta principala temă pe care o prezintă cât mai disimulat posibil Pamuk în „Cartea neagră” (motivul cărţii negre se găseşte pe tot parcursul operei, iar dorinţa autorului este să această carte neagră să aibă o nouă semnificaţie la fiecare citire).

„Când a spus povestea a doua oară, a insistat asupra episoadelor cărora nu le acordase atenţia prima dată, iar când a spus-o a treia oară, a priceput limpede că la fiecare nouă repovestire putea să devină alt om.

Istoria principală

Galip, un tânăr avocat, se trezeşte într-o zi că soţia sa, Ruya, a dispărut. Fără să spună rudelor că a fost părăsit, invocă mereu că soţia sa este bolnavă şi nu poate ieşi din casă, pleacă să o caute. Acţiunea „Cărţii Negre” urmează tocmai o săptămână de căutări ale avocatului, acesta luând la pas Istanbul pentru a da de Ruya. Nu stric deloc plăcerea lecturii dacă dezvălui că Ruya fugise cu Celâl, vărul său. Acesta este cel mai cunoscut jurnalist din Istanbul şi omul pe care Galip îl respecta cel mai mult. De fapt acest amănunt este dat de scriitor destul de repede în carte.

Pentru a da de soţia sa, Galip trebuie să-l găsească de Celâl care avea obiceiul de a se ascunde. Pentru a-l descoperi pe Celâl, Galip începe să-i citească atent toate editorialele. Galip devine lectorul, Celâl – scriitorul.

„Acum ştia foarte bine că dacă avea să pună stăpânire pe memoria lui, citindu-i şi recitindu-i mereu foiletoanele, va ghici unde se află”.

De aici Galip poate fi oricare dintre noi, cititorii „Cărţii Negre”, iar Celâl, poate fi autorul. Dar cum nu-mi place să scriu prea mult despre semnificaţiile unei cărţi, să trec mai departe. Şi ca orice lucrare publicată, ea nu are un singur cititor – aşa că Galip are concurenţă şi trebuie să-l găsească pe Celâl înaintea altor fani ai jurnalistului.

„Când s-au retras apele Bosforului”

Este numele capitolului II din „Cartea Neagră” şi din punctul meu de vedere, aici sunt unele dintre cele mai bune pagini din toată literatura pe care o cunosc. Și, probabil unul dintre cele mai bune reportaje literare.

De fapt, „Cartea Neagră” cuprinde două cărţi: prima este cea a căutării Ruyei de către Galip (capitolele impare), a doua este a articolelor lui Celâl răsfoite de Galip (capitole pare). În final, se vor uni – dar acest secret nu-l voi mai dezvălui pentru că magia descoperirii vine din carte, nu de pe un banal blog.

Ideea capitolului este că nivelul Mării Neagre scade de la an la an în strâmtoarea Bosforului, iar într-un viitor va seca. Pamuk, prin intermediul unui articol al lui Celâl, îşi imaginează fabulos ce se va descoperi pe fundul mării, odată ce apele vor disparea: iatagane, nave scufundate, etc și fiecare cu semnificația sa.

„Aţi băgat de seamă că se retrag apele Bosforului? Câţi dintre noi ajung să citească una-alta şi să aibă habar de ceea ce se petrece pe lume în zilele noastre? Până şi foiletoanele pe citim pe crâmpeie”.

Capitolul Maestrului Bedii

Un alt capitol fascinant este al şaselea, tot un articol al lui Celâl despre Bedii, meșterul care a decis să conceapă primele manechine umane pentru vitrinile magazinelor din Istanbul. Bedii a ales ca manechinele sale să se asemene cu oamenii de pe stradă și nu cu cele din vitrine pe care le cunoaștem cu toții. Deși acestea erau desăvârșite, redau perfect oamenii şi comportamentul lor pe stradă, proprietarii de magazinele nu comandau aceste manechine. Motivul: clienţii nu doreau să fie înşişi – ci erau interesaţi să pară altfel.

Ignorând pe cât posibil semnificaţiile unor astfel de rânduri pe care fiecare le poate simți la lectură, iată ce răspunsuri a primit Bedii de la proprietarii de magazine care îi refuzau manechinele:

1. Clientul nu vrea să umble cu genul acela de palton pe care îl vede încotoşmănat pe concetăţenii săi mustăcioşi, crăcănaţi, oacheşi şi slăbănogi, pe care îi întâlneşte zilnic pe stradă, cu zecile de mii, ci vrea să îmbrace stilul de sacou purtat de un bărbat frumos, din cine ce ştie ţară îndepărtată şi necunoscută, aşa încât să fie convins că se schimbă şi el odată cu sacoul, că poate deveni altcineva.

2. Un vitrinier versat i-a spus lui Bedii că nu poate plasa în vitrine turci adevăraţi, cetăţeni autentici pentru că turcii nu mai voiau să fie turci, ci cu totul altceva.

3. Muşterii nu cumpărau o piesă de îmbrăcăminte, ci o iluzie.

Galip, cititorul

Este un personaj obișnuit care duce o viață banală ca avocat. Odată cu dispariția Ruyei și căutarea ei, el începe să descopere, să cunoască Istanbulul și să înțeleagă cu adevărat oamenii din acest oraș. Odată cu el și cititorul intră în acest tărâm al unei țări islamice care însă mereu a vrut să aibă obiceiuri europene.

Istanbulul

Unul dintre meritele cărții este ca reuseste să suprindă perfect și autentic, nici nu era greu pentru Pamuk asta, atmosfera din Istanbul, chiar și din urma cu patru decenii.

Spre exemplu, este ademenitor modul de înşiruire a copilariei lui Galip. Cand acesta și toate ruidele sale locuiau într-un singur bloc (Blocul Oraşul Inimii) conform tradițiilor tribale ale popoarelor islamice. Așa, Galip se îndragostește de Ruya care este verișoara sa de fapt, cum este și Celal verișorul Ruyei. Cititorul este așa de tare sedus că se simte un vecin în Blocul Orașului Inimii.

Odată terminată cartea, se rămâne cu uşoara senzaţie că lectorul a vizitat capitala de pe Bosfor pentru câteva zile, că a trecut prin bazarul turcesc, prin aglomeratele străzi din centrul Istanbulului şi până la străduţele lăturalnice înfricoşătoare. Citorul are prilejul de a se obişnui odată cu înaintarea prin paginile „Cărţii Negre” cu mentalitatea oamenilor locului care nu ştiu ce să facă mai întâi: să-şi apere tradiţiile sau să le preia pe cele din Europa.

Reportajele lui Celâl despre oameni şi oraş sunt uneori, alteori nu, un mic model de cum ar trebui să se facă o descriere autentică a unui loc şi a unui personaj fără ca autorul să simtă nevoia ca stilul său să iasă în prim-plan înaintea informațiilor prezentate.

Povestea prinţului

În capitolul XVI se găseşte următoare istorisire. „Prinţul Osman Celalettin Efendi ştia că cea mai însemnată problemă pe aceste meleaguri, pe aceste blestemate meleaguri, este putinţa omului de fi el însuşi, ştia că, fără rezolvarea acestei probleme, suntem cu toţii osândiţi la prăbuşire, la înfrângere, la robie. toate seminţiile care n-au izbutit să afle o cale de a fi ele însele sunt osândite la robie, toate neamurile care n-au izbutiv să afle o cale de a fi ele însele sunt osândite la degenerare, toate naţiile care n-au izbutit care n-au izbutit să afle o cale de fi ele însele sunt osândite la pieire, la nemicnicie.”

Cu doar un capitol înainte, denumit „Nu povestitorul, ci povestea” Pamuk oferă scena-cheie a semnificaţiilor „Cărţii Negre”, relaţia dintre poveste şi lectorul ei. Galip ajunge să prezinte unor jurnalişti de la BBC povestea prinţului.

„În vreme ce o depăna, simţea atât de amarnic mânia Prinţului, încât avea sentimentul că era o altă persoană. Cine era acea persoană? Când a relatat copilăria Prinţului, a simţit că noua personalitate pe care o adoptase era cea a copilului numit Galip care era el odată. Când a povestit cum se lupta Prinţul cu cărţile, s-a pus în pielea autorilor cărţilor cu care se lupta Prinţul…”

Semnificații, pe scurt:

– Galip il poate portretiza pe cititor, Celal este scriitotul, iar Ruya opera

– motivul cinematografului apare destul de des pentru a puncta golurile din societatea turcească: oamenii se duceau la filme americane pentru a deprinde gesturile vedetelor de la Hollywood.

„i-ar fi trebuit zile întregi ca să depene poveştile tuturor nenorociţilor care nu se mai puteau întoarce la vieţile lor de altădată, din pricină că tânjeau după străzile, după veşmintele, după femeile pe care le văzuseră pe ecrane”.

„Gazetele scriseseră despre un copil de cioban care se deprinsese, vreme de o săptămână cu cinematografele, pentru ca apoi să uite drumul spre casă, să-şi piardă memoria.”

Primul soţ al Ruyei întreabă: „oare niciun responsabil al statului nu băgase de seamă că probuşirea Istanbulului se produsese paralel cu ascensiunea cinematografelor?”

tema predestinării. În carte este prezentată și arta secretă a cititului pe chipul cuiva. Este o tradiție orientală conform căreia din naștere pe fiecare chip este un înscris, dacă înveți să citești – știi cu cine ai de-a face.

Anunțuri